Vineri, 1 iulie 2011, ora 22:14 Ce avem acum si catre ce mergem

Citez in intregime un articol din februarie 2011 al lui Andrei Marga:

Revenirea lui Mussolini şi Goebbels?

Traian Băsescu se ia după propagandişti primitivi şi susţine că cine nu este cu partidul său ar fi „stânga” din România. Trecem peste faptul că a fi de stânga (adică de partea justiţiei sociale prin solidaritatea oamenilor) nu este ceva de ocară, cum cred destui inculţi (în definitiv Einstein, Roosevelt, Churchill, Brandt, Schmidt, Mitterrand, Kreisky şi mulţi alţii sunt de fapt la stânga, orice criteriu am folosi). Nu insistăm, deci, asupra acestui fapt. Ne întrebăm: ce reprezintă efectiv Traian Băsescu şi trupeţii lui, care se bat cu pumnul în piept şi se înghesuie pe „dreapta”? Răspunsul îl dăm prin câteva reci aduceri aminte şi întrebări. Să privim, aşadar, realitatea în faţă.

„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional-socialist, ci coresponsabilitatea sa” – ne spune, relativ la alegerile din Germania anului 1932, Ernst Nolte („Die faschistische Bewegungen”, Deutscher Taschenbuch Verlag, München, p. 396). Nu cumva alegerile parlamentare din 2009 şi alegerile prezidenţiale din 2010, prin rezultatul lor formal, îndemnau la moderaţie, oricum la altceva decât la autoritarismul de prost gust din România de astăzi? Se ştie ce prăbuşire a urmat în Germania. Nu ar trebui să luăm aminte, aici la Carpaţi?

„Aşa cum Mussolini a admis, el a fost un om fără program, care se bazează pe credinţă, voinţă de putere şi intuiţie, mai curând decât pe intelect” (Ivone Kirkpatrick, „Mussolini. A Study in Power”, Hawthorn Books, New York, 1964, p. 160). Vedem oare la şefii de astăzi ai ţării vreun program? „Ieri a fost ieri; astăzi este o altă zi” – spunea Mussolini etalându-şi mândru inconsecvenţa. Suntem, oare, departe?

În 1923-31 (vezi Karl Polanyi, „Le Grand Transformation”, Gallimard, Paris, 1982), Mussolini şi alţi lideri au redus salariile (în Italia cu 10%) şi serviciile sociale, au slăbit sindicatele. Toate acestea plecând de la interpretarea „simplificată” a situaţiei dificile: „responsabilitatea acesteia era atribuită salariilor prea ridicate şi bugetelor dezechilibrate” (p. 312). Avem astăzi, de la Cotroceni şi guvern, altă abordare?

Unul dintre „secretele” regimurilor lui Mussolini şi ale imitatorilor lui a fost tehnica „dosarelor”. Şi celor din afara cercului de acoliţi, şi celor dinăuntru li se pregăteau sistematic „dosare”, care se scoteau la vedere la momentul oportun şi se manipulau de către vârfurile puterii. Se stimula, de altfel, circulaţia de informaţii neverificate pentru a ţine în şah persoanele. „Informaţia este preluată de sus de către o birocraţie, veche şi nouă, şi, în orice situaţie, pusă în mişcare pentru obiectivele regimului…” (Salvatore Lupo, „Le fascisme italien. La politique dans une régime totalitaire”, Flammarion, Paris, 2003, p. 360). Înainte de orice, însă, Mussolini se fixa pe personalităţi reprezentative, pe care la ataca fără contenire (Turati era „detestabil”, Giolitti, „nedemn de încredere,” dintre oponenţii de prim-plan), într-un amestec confuz de motive personale şi polemică ideologică (p. 43). Este altceva dosariada de la Bucureşti, se procedează altfel?

Primele acţiuni majore ale lui Mussolini au fost reforma şcolii şi legea electorală, într-un efort de pretinsă reformă a statului. În privinţa educaţiei, una dintre preocupări era desfiinţarea de unităţi şcolare, pentru a unifica politica educaţiei. În ceea ce priveşte parlamentul, preocuparea lui Mussolini erau lichidarea uneia dintre camerele parlamentului şi schimbarea compoziţiei acestuia, printr-un alt sistem de vot. Guvernul însuşi dădea legi, parlamentul devenind un fel de „cameră de înregistrare” (Piere Milza, Serge Berstein, „Le fascisme italien 1919-1945″, Seuil, Paris, 1980, p. 141). La ce distanţă ne aflăm de astfel de măsuri funeste?

Arunci când a venit la putere, Hitler a numit ministru al educaţiei un fost director de şcoală, care s-a pus imediat pe „lichidarea şcolii ca instituţie de acrobaţie intelectuală” (William L. Shirer, „The Rise and Fall of the third Reich. A History of Nazi Germany”, Fawcett Crest, New York, 1992 p. 343), iar la universitatea din Berlin a adus ca rector un veterinar dispus să treacă repede la „verificarea” profesorilor (p. 347). Mussolini a recurs imediat la pensionarea forţată a profesorilor infideli (Max Gallo, „Italia lui Mussolini”, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 286). Ne putem gândi astăzi, văzând ce se petrece în învăţământul din România, la astfel de lucruri?

„Religia este insesizabilă, ca şi ceaţa” – îi spunea emfatic, în 1935, Mussolini lui Hans Frank, viitorul călău al Poloniei, ca şi cum realitate are doar ceea ce are atributul forţei. Să privim în legea educaţiei, pe care Traian Băsescu o dă ca mare realizare. În articolele ei privind religia (de pildă, articolul 3n, în care religia este încadrată în „ideologii, dogme religioase şi doctrine politice”, sau articolul 124 sau articolul 132) se resimt ecourile acelei viziuni vulgare despre religie a celebrului duce. Nu ar trebui să ne gândim la ceea ce se întâmplă în cultura carpatică?

Să aruncăm o privire în legile promovate de Mussolini, odată devenit şef al administraţiei. Este o legislaţie alcătuită mai ales din negaţii şi interdicţii (cum ne arată Max Gallo, op. cit.) „Negaţiile sunt susţinute de putere, iar afirmaţiile aparţin unei retorici care se reduce la câteva idei cu totul tradiţionale…)” (p. 284). Să privim în mormanele de prostii care sunt legile asumate de Guvernul României în toamna lui 2010 – legi dominate de interdicţii şi promisiuni vagi. Nu ar trebui să cădem pe gânduri?

Iar dacă de la Cotroceni până în josul administraţiei ţării revin devizele anilor treizeci, precum şi, adesea, gesturile lui Goebbels, cunoscutul propagandist hitlerist – „De ce le e frică nu scapă!” sau „Reglementările se execută, nu se discută!” sau „Vrem sânge proaspăt!” sau „Vom evalua oamenii după cum aplică programul guvernamental!” sau „Numai oamenii partidului sunt buni să administreze!” sau „Dacă nu schimbăm ministrul de interne nu câştigăm alegerile!” sau toate la un loc -, nu ar fi cazul să ne întrebăm ce se întâmplă în România de astăzi. Este evident că ceea ce scria „The Economist” cu puţin timp în urmă abia deschide fereastra spre a sesiza ceea ce este înăuntrul casei: „Investitorilor le place, însă, certitudinea, nu procesul tulbure şi spasmodic de luare a deciziilor, care întruchipează politica românească”. În definitiv, nu cumva piedicile pe care şi le pune România de astăzi vin din proximitatea cu regimuri incapabile să asigure dezvoltarea echilibrată, care produc sărăcie şi care se caţără pe trupul ţării şi se baricadează în spatele puterii, pe care au acaparat-o în anumite circumstanţe, până la urmă discutabile?

Dupa cum vedeti, autorul descopera similitudini intre politicile duse de 2 regimuri la distanta de zeci de ani intre ele; am putea spune ca micul Mussolini cu chelie de la Cotroceni si-ar pregati o veritabila dictatura insa ce e sigur, avand in vedere contextul, e ca dictatura nu si-o pregateste pentru el ci pentru altii avand in vedere ca multe tari din Europa sunt impinse sa reactioneze la fel. Sau poate ca vom avea o retea de dictatori pusa in slujba unuia mare de tot !

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. […] JURNALUL DUHOVNICESC: Vineri, 1 iulie 2011, ora 22:14 Ce avem acum si catre ce mergem […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: